Bucureștiul începutului de secol XX devenise cel mai occidentalizat oraș din sud-estul Europei.
Înființarea rețelei de transport public de persoane începuse în 1871, când englezul Harry Hubert de Mervee Slade a obținut de la Primăria Bucureștiului dreptul de a construi drumuri de fier americane.
În 1872 tramvaiul cu cai începe să circule în România – printre primele apărute în Europa – și inaugurează traseul Piața Sf. Gheorghe – Gara de Nord.
În 1890 se realizează o nouă concesiune de tramvai, incluzînd și o linie de tramvai electric care circulă pe străzile Bucureștiului începând din 1894.
Se creează, astfel, două societăți de transport care, în 1909, totalizau 875 de angajați și 1.175 de cai, iar vagoanele lor transportaseră până la acea dată 33 de milioane de oameni.
În martie 1909 apar primele automobile-taximetre, care nu rezolvă însă problema transportului de călători.
Două luni mai târziu, ia ființă Societatea Comunală a Tramvaielor București, care devine o societate pe acțiuni.
Tehnic, sistemul de tracțiune preconizat este cel electric, cu fir aerian, fiind alimentat cu curent continuu de 750 de volți, lucru care va individualiza tramvaiul bucureștean pe plan mondial.
În 1910 este introdusă rețeua sub formă de inel, de la care plecau trei ramuri spre periferie.
În 1912 se contruiește Uzina de Reparații ”Atelierele Centrale” ale STB care asigurasu întreținerea tehnică permanentă.
La sfârșitul anului 1912 se reia circulație tramvaielor în Capitală, după o întrerupere de un an, cauzată de anumite neînțelegeri politice.
Sporirea confortului și igienei, scurtarea duratei călătoriei și micșorarea tarifului au ca urmare faptul că tramvaiele sunt luate cu asalt, în 1913 transportându-se 30.000 de călători pe zi, fiind necesară suplimentarea numărului de vagoane.
Se achiziționează și noi terenuri pentru mărirea capacității depourilor, care deveniseră neîncăpătoare.
În 1914, rețeua de linii ajunsese la 16,2 kilometri, împărțită pe șase linii, iar numărul de călători s-a dublat față de anul precedent.
STB s-a dezvoltat foarte mult și administrativ, astfel, de la 6 funcționari în 1909, ajunsese la 460 în 1914.
Vatmanii aveau minim 21 de ani și erau angajați în urma unui examen și a unei călătorii de probă.
Uniforma, obligatorie pe timpul programului de lucru, trebuia întreținută în stare foarte bună, indiferent de vreme.
În august 1916, ca urmare a intrării României în Primul Război Mondial, vor fi rechiziționați caii. Transportul se va desfășura cu cai mai mici, cu harnașamente improvizate, de aici și aglomerația de pe tramvaiele electrice.
În această perioadă tramvaiele vor fi folosite și în scopuri militare, pentru transportarea răniților.
După ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, conducerea STB se va retrage la Iași.
În ianuarie-februarie 1917 apare o Ordonanță conform căreia accesul în tramvaie era permis numai militarilor din trupele Puterilor Centrale, supușilor acestora și lucrătorilor cu permise speciale.
La scurt timp, toți caii au fost rechiziționați, iar tramvaiele, oprite.
Trăsurile nu vor putea fi folosite decât cu permise speciale.
Câteva luni mai târziu una din linii începe să funcționeze din nou, vagoanele fiind împărțite însă în două, longitudinal, pentru civili și pentru militari.
După război, economia românească începe să se refacă.
Astfel, în 1919, numărul tramvaielor era deja cu 50% mai maire decât în 1916.
