România a deținut o mina de cărbune în Statele Unite ale Americii. Afacerea a fost derulată prin implicare lui Al. Gore senior și a durat 17 ani. În mod inexplicabil ea a fost abandonată de partea română, după 1992, lucru care a atras sancțiuni economice pe care noi a trebuit să le plătim americanilor.
În 1967, România a dat în folosinţă Combinatul siderurgic de la Galaţi. Pentru a-i asigura materia primă, adică minereu de fier şi cărbune coxificabil, rezervele naturale interne nu erau suficiente.
“Fiind inginer în domeniul minier, am lansat ideea importurilor de materii prime – nu intru în detalii tehnico-economice. Ceauşescu a auzit de acest lucru şi m-a chemat la el pentru consultări, împreună cu cei care conduceau Ministerul Minelor la acea vreme. Era nervos pentru că nu i se vorbise despre teoria mea. În fine, în 1974, am primit ordin să mă duc în Statele Unite şi să perfectez un contract privind importul de cărbune din America. Am negociat cu fostul senator american Al. Gore senior (tatăl lui Al. Gore jr., vicepreşedinte al Statelor Unite între 1993 şi 2001 – n.r.), care reprezenta Island Creek Coal Company, firmă deţinătoare a câmpurilor miniere Pocahontas din Virginia. Noi trebuia să investim 252 de milioane de dolari în deschiderea unei mine, iar producţia urma să fie împărţită între cele două state”, a spus pe acestă temă dr. ing. Florea Neagu, fostul director al Institutului de Proiectări Miniere, omul care a elaborat proiectul de contract pentru mina româno-americană.
Ruşii au supervizat contractul
Afacerea era de mari dimensiuni, dolarul fiind mult mai puternic la acea vreme, iar negocierile au durat două luni, respectiv septembrie-octombrie 1974. Mina româno-americană a fost numită “Virginia – Pocahontas 6”, iar producţia de 1.400.000 de tone pe an a fost împărţită în două, jumătate pentru români, jumătate pentru americani.
“L-am întrebat pe Al Gore senior când se va semna contractul, iar el mi-a zis că se va semna la Bucureşti, după ce va face o vizită la Moscova. Adică trebuia să ceară consimţământul ruşilor – aşa erau vremurile. Contractul s-a semnat în vara anului 1975 şi s-a derulat până prin 1992, când guvernele post-decembriste de la Bucureşti au renunţat la el pe motiv că siderurgia noastră nu mai e viabilă. Acum a rămas doar amintirea: România a avut o mină de cărbune în Statele Unite…”, a adăugat Florea Neagu.
Contractul a fost semnat în 1975
Contractul a fost semnat la 1 iulie 1975 şi prevedea ca exploatarea să înceapă în 1977 – ceea ce s-a şi întâmplat – şi să se încheie peste 40 de ani, adică în 2017. În cronologia Centrului de Cercetări pentru Istoria Războiului Rece în SUA se consemnează volumul afacerii: „30 mai 1977, România semnează un acord de două miliarde de dolari pentru cărbune cu firma Occidental Petroleum din SUA”.
Capacitatea minei a fost apreciată, în urma studiilor tehnice, la 1,4 milioane tone pe an, din care jumătate venea direct la Galaţi, respectiv 700.000 tone. Preţul cărbunelui de acest tip, în 1975, era cotat la Bursa de la Londra cu 27,65 dolari tona. Neagu Florea a explicat că îi convinsese pe Al Gore Sr. şi pe echipa sa de la Island Creek să accepte valoarea de 18,35 dolari pe tonă drept cost extrageri, un preţ mult mai mic decât cel de pe bursă. În acest cost intra inclusiv transportul huilei până în portul din Galaţi. Decontarea tonei de cărbune importate se făcea nu la preţ, ci la costuri. Exploatarea a fost realizată 100% de americani. Lucrau 1.600 de oameni în totalitate şi erau mult mai bine plătiţi decât cei din România. E clar de ce nici măcar nu s-a încercat negocierea mâinii de lucru, Al Gore Sr. explicând că e dificil să se pună cu sindicatele. Trebuie menționat că România era interesată de cărbunele american de la Pocahontas deoarece avea calitate superioară, exact ceea ce trebuia pentru obținerea oțelului de la Galați. Afacerea s-a derulat prin ICE Mineralimportexport.
România a abandonat afacerea în 1992
În mod ciudat, în 1992 s-a întâmplat ceva ce a dus la abandonarea efectivă a contractului Pocahontas de către țara noastră, contract care trebuia să se deruleze și astăzi. Acest lucru a dus la sancțiuni pe care țara noastră a trebuit să le plătească către partea americană.
Există o nebuloasă absolută în ceea ce privește recuperarea investițiilor făcute. S-au investit 252 de milioane de dolari, lucru pe care nu îl neagă nimeni, și s-au recuperat, teoretic, ”circa” (acesta este termenul folosit de Ministerul Economiei) 55,245 de milioane de dolari. Nu se mai regăsesc în această afacere ”fix” 196,755 milioane de dolari!
Toate instituțiile statului implicate spun acum că nu mai dețin documente legate de caz. Datele contractului au fost preluate în totalitate de ICE Mineralimportexport, care s-a privatizat după 1990, iar în 2013 a fost radiată din Registrul Comerțului. Prinde orbul, scoate-i ochi!
De asemenea, Inspectoratul General al Poliției nu mai găsește dosarul de cercetare penală nr. 0070 din 1998, pe acestă temă! A dispărut! Este foarte clar că acest dosar nu mai poate fi deschis decât printr-o nouă voință politică, pentru că este evident că tocmai o altă voință politică l-a închis.
