Anul acesta s-au împlinit 145 de ani de când a fost pusă piatra de temelie a castelului Peleș din Sinaia. O serie de artefacte stranii leagă acest moment de un alt eveniment important al istoriei românilor: Războiul de independență de la 1877, care ar fost finanțat prin topirea unui tezaur dacic găsit la Sinaia în 1875. Tezaurul conținea câteva sute de tăblițe din aur cu inscripții despre istoria dacilor. Pentru a nu se pierde istoria, regele Carol I a ordonat copierea în plumb a tuturor obiectelor găsite. Afacerea a fost ascunsă timp de 130 de ani.
În 2003 apare în România o informație stranie: în țara noastră există o adevărată colecție de plăci din plumb imprimate cu scriere dacică, artefacte ascunse de oficialități timp de aproape 130 de ani. Plăcile constituie un corpus de peste o sută de piese (unele surse indică două sute de bucăți). Obiectele sunt inscripționate în relief, într-o limbă necunoscută, cu caractere predominat grecești și cu o ilustrație foarte bogată cu referire la civilizația geto-dacilor.
Din acest ansamblu, astăzi se mai păstrează doar câteva zeci de piese, unele în subsolul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București, altele la Muzeul Mănăstirii Sinaia și prin câteva colecții particulare, la care se adaugă 50 de imagini inedite ale unor piese dispărute, fotografiate prin anii ’40 de inginerul Dan Romalo.
În urma unei investigații personale, Dumitru Manolache ajunge la o concluzie stranie: plăcile sunt niște copii ale unor originale din aur. Studiul face obiectul volumului „Tezaurul dacic de la Sinaia”.
Povestea începe în1875. Proaspăt sosit în România, Carol I hotărăște să contruiască o reședință a casei regale românești. Acesta va fi Castelul Peleș, din Poiana Văcărești, Sinaia.
În timpul excavațiilor pentru clădire s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10×15 centimetrii, cu grosimi variabile, și alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 kilograme. Plăcile erau acoperite cu inscripții ciudate, cu figuri umane și de animale. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum și amestecul de litere grecești și latine de pe celelalte. Interesant este faptul că ulterior, în această zonă au mai fost descoperite 20 de topoare din bronz și câteva statuete din mileniul III î.Ch., despre care Vasile Pârvan a scris în lucrarea „Getica”. Adică zona era, și este, plină de siturile arheologice.
Revenind la poveste, trebuie spus că descoperirea tezaurului din Poiana Văcărești se surpapune peste momentul în care România, un stat proaspăt apărut, se pregătea să-și câștige independența intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, sub a cărui suzeranitate se afla. De unde însă bani pentru înzestrarea armatei, asta în măsura în care plăteam încă tribut turcilor?
Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargi și cu mai mulți istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol și Dimitrie Onciul. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpănă pentru țară. Tezaurul este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul lui Emil Costinescu, patronul fabricii, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia și în Castelul Peleș și topește originalele din aur. Totul se petrece în cea mai mare taină, cu ajutorul jandarmeriei. O parte din aur a fost folosit și pentru terminarea Castelului Peleș. Aici trebuie spus, în paranteză, că decizia luată nu a fost unilaterală din partea lui Carol, și nu poate fi catalogată drept una greșită. Regele și-a dat seama de importanța artefactelor pentru istoria României și a copiat tăblițele. Probabil că intenționa să le facă publice ulterior, pentru a fi cercetate, altfel nu ar fi avut sens să le copieze. Momentul tăcerii s-a prelungit însă, după moartea suveranului, timp de 130 de ani.
Dar cum o taină nu poate dura la infinit, în 1921, un oarecare inginer silvic Alexandru Vasile Ionescu descoperă două copii ale tăblițelor în Mănăstirea Sinaia. De aici începe istoria acestor stranii obiecte.
Ionescu se apucă să cerceteze toate pistele care pot duce la aflarea adevărului despre plăcile din plumb inscripționate și află de istoria comorii, de la oameni care au fost martori, trecuseră doar 50 de ani de la eveniment, sau de la persoane cărora li se povestise despre copierea tăblițelor originale.
O mărturie, de exemplu, vine din partea unui ofițer superior al Armatei, generalul Ștefan Opriș. În 1915, pe când era tânăr sublocotenent din garda reginei Maria, aceasta a auzi-o pe regină reproducând o poveste spusă de regele Carol I. Bătrânul suveran – care nu prea o înghițea pe Maria, soția regelui Ferdinand, care l-a urmat pe Carol la tron – a mărturisit că reședința Casei Regale de la Sinaia a fost ridicată cu aurul provenind dintr-un tezaur dacic găsit chiar acolo. Niște plăci ciudate, cu imagini și texte, văzute de câțiva istorici ai vremii – după cum își amintea regina despre destăinuirea fostului suveran. Generalul Opriș a povestiti acest lucru fiului său, care a povestiti mai departe.
În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleș și depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuțelor de plumb. Aceasta le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo. La scurt timp Marioara Golescu este arestată de regimul comunist pentru legături cu legionarii. După mulți ani de temniță, femeia imigrează în Statele Unite.
Pe la începutul anilor ’70 Ceușescu începe să se intereseze de aurul dacilor.
În 1973 un cercetător de la Muzeul |ăranului Român publică tot ce se știa despre subiectul tablițelor de la Sinaia, în special investigațiile lui Alexandru Vasile Ionescu.
Tot în anii ’70, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specilaiști primește ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. În mod straniu, specilaiștii Comitetului Central al Partidului Comunist nu pot înainta în cercetări deoarece li se pun bețe în roate. Tăblițele rămân ascunse în Institutul de Arheologie în mod inexplicabil. Interesant este faptul că toți istoricii care au încercat să cerceteze mai în profunzime subiectul au fost, fără exceție, discreditați, marginalizați, condamnați definitiv de blamul tagmei. Se acredita teza că acele tăblițe sunt falsuri, adică o joacă a unei persoane îndrăgostite peste măsură de ideea originii noastre dacice.
Dan Romalo începe să scrie un studiu despre aceste plăcuțe, pe care îl termină în anii ’80 dar nu reușește să îl publice.
Povestea rămâne un secret știut de puține persoane până în 2003, Dan Romalo își tipărește cartea despre tăblițele de la Sinaia, scrisă cu 30 de ani în urmă. Puse cap la cap tăblițele reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Izbucnește un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat. Dacologii, dimpotrivă, că sunt copii ale unor originale.
Sunt alese 35 de plăcuțe care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” din București. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb aproape pur, amestecat de cele mai multe ori cu un procent mic de staniu sau stibiu, formulă specifică plumbului tipografic de secol XIX. Adică obiectele au fost turnate în urmă cu cel puțin 120-130 de ani în urmă. Aici lucrurile încep să se clarifice.
În urma descifrării unor nume de pe tăblițe se știe azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetății Sarmisegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai știe că pe placa numărul 84 este tot cetatea Sarmisegetuza, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste hărți au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiștea în secolul XX. Era imposibil ca în secolul XIX cineva să știe ce se va descoperi în secolul următor și să reprezinte aceste descoperiri din viitor pe niște plăci din plumb. Este clar că artefactele sunt copii ale unor originale realizate pe când cetatea era în picioare, adică acum 2000 de ani.
Pe placa numărul 128 apare semnul „dabo geto”, repetăm, pe o piesă turnată în secolul XIX. Semnul a fost necunoscut arheologilor până nu s-au făcut descoperirile de la Sarmisegetusa, în secolul XX.
„Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care știm foarte puțin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie cercetate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu vrea să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din țara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică și am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez din cauză că susțin teza autenticității scrierii de pe tăblițele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să facă 200 de inscripții doar de amorul artei? E o zonă ocultată și nu înțeleg de ce”, a spus Aurora Pețan, unul dintre cei mai îndărătnici adepți ai necesității studierii acestor plăcuțe ciudate.