În 18 iunie 1925 în România a apărut Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale. Prin acest act normativ patronii tuturor întreprinderilor erau obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale, inclusiv pentru cele religioase şi pentru ziua de 1 Mai (unde era foc continuu, se acorda repaus echivalent în alte zile ale săptămânii).
Iată cum suna textul legii:
”Art. 1. Stabilimentele industriale şi comerciale de orice natură, cu toate secţiunile, sucursalele, dependinţele sau anexele lor şi orice alte întreprinderi în care se întrebuinţează munca salariată, sunt obligate, sub rezerva excepţiunilor prevăzute mai jos, de a acorda salariaţilor, în fiecare zi de duminică, un repaus continuu de 24 de ore, în care timp stabilimentele vor fi închise.
Acest repaus se va acorda cel mai târziu cu începere de la ora 6 dimineaţa şi va continua până a doua zi la aceeaşi oră, cu excepţie pentru tipografiile de ziare, pentru care repausul va începe la ora 10 dimineaţa.
Art.2. În afară de duminică, întreprinderile industriale şi comerciale, prevăzute la articolul precedent, sunt obligate de a mai acorda salariaţilor un repaus continuu de 24 de ore în următoarele zile decretate ca sărbători legale şi în care timp stabilimentele vor fi închise. […]
Art. 3. În afară de duminici şi sărbătorile legale de sub art. 2, considerate ca repausuri obligatorii pentru toate categoriile de salariaţ, convenţiunile colective sau particulare vor putea stabili în favoarea salariaţilor de alte confesiuni, din cele recunoscute de stat, repausuri suplimentare pentru respectul sărbătorilor confesionale mai importante.
Nici într-un caz convenţiunile colective sau particulare nu vor putea deroga de la dispoziţiile art. 1 şi 2.”
Această lege are un istoric. Astfel, pe 6 martie 1897 a fost adoptată Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. Conform legii, repausul era acordat o jumătate de zi, duminică dimineaţă, şi 14 sărbători pe an. În cazul întreprinderilor industriale, Camera de Comerţ trebuia să decidă excepţiile.
Legea a fost propusă de premierul de atunci al României, Vasile Lascăr, şi susţinută de primarul Capitalei, Barbu Ştefănescu Delavrancea „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu”.
Ion Luca Caragiale scria în schiţa „Atmosfera încărcată”, în 1900, despre această lege: „E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus duminical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului duminical?”.
În 14 aprilie 1910, legea a fost modificată: se prevede repausul duminical şi în sărbătorile legale în unităţile comerciale şi industriale, cu excepţia instituţiilor statului şi a administraţiei publice.
Excepţie făceau brutăriile, care lucrau în toate zilele săptămînii pentru a vinde oamenilor pâine proaspătă.
În 6 iunie 1913, prin Decretul Regal 4.333, autorităţile au permis modificarea unui text prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat şi, astfel, brutarii au putut beneficia de duminică liberă.Dar, fiecare teritoriu avea legile lui. În Transilvania erau aplicate prevederile Legii XVII a industriei maghiare din 1884, un Cod al Industriilor, Comerţului şi Meseriilor.
Iar cu 95 de ani în urmă, în 1925, a apărut “Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale”.
