Este bine ca angajații să fie membri de sindicat? De ce munca în mediul privat nu este sindicalizată? De ce a fost și este demonizată public mișcarea sindicală? Cum ar trebui să reacționeze sindicalismul din România?
Plecând de aceste întrebări, Sindicatul Transportatorilor din România a realizat un interviu cu Prof. univ. dr. Dumitru Borțun (SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice), Președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice.
Așa cum era de așteptat, din răspunsurile domnului profesor toată lumea are de învățat…
1. Este, sau nu este bine ca un salariat să fie membru de sindicat?
„Da, este bine. Mișcarea sindicală este principala formă de luptă a salariaților pentru propriile drepturi, pentru propriile interese și pentru propria demnitate. Acolo unde interesele nu sunt conștientizate, drepturile nu sunt cunoscute, iar demnitatea umană nu este o valoare, nu este resimțită nici nevoia de organizare sindicală; oamenii trăiesc sub auspiciile individualismului egoist și ale neîncrederii în semeni, încearcă să-și rezolve problemele „pe cont propriu”, adică pe căi personale – legitime sau nelegitime, nu contează. Oamenii nematurizați moral, comozi sau lași, preferă să se descurce, mai degrabă decât să se organizeze”.
2. Dacă este bine, cum se face că munca în mediul privat nu este sindicalizată, în marea ei majoritate?
„În mediul privat domină cultura corporatistă: „la poarta corporației se termină democrația, începe managementul”. Adică nu ne mai interesează opiniile angajaților, ci conducerea științifică, deci opiniile specialiștilor. Personalul firmei este tratat ca „resursă umană”, alături de alte resurse (financiară sau logistică); ca orice resursă, ea va fi gestionată cât mai eficient, adică în interesul angajatorului, cu profit maxim pentru acesta. Statul român este prea slab ca să se poată opune acestei ideologii corporative. Pe de o parte, este sărac și nu vrea să piardă contribuția la bugetul de stat a corporațiilor străine, oricare ar fi conduita lor etică sau utilitatea lor socială (a se vedea toleranța față de firmele de pariuri sau jocuri de noroc); pe de altă parte, funcționarii de stat și demnitarii statului român sunt niște oameni ignoranți în plan politic, fără principii morale, dispuși să negocieze orice (de regulă, sunt șantajabili sau cumpărabili).
Așa se face că două dintre legile cele mai importante în orice societate, Codul Muncii și Codul Fiscal au fost redactate de Asociația Investitorilor Străini în România (AISR) și Consiliul Investitorilor Străini (FIC), adică de „sindicatul” capitalului străin. Culmea ironiei este că ele au fost „negociate” și adoptate pe vremea unui guvern social-democrat (guvernul Victor Ponta), care ar fi trebuit, conform propriei doctrine politice, să fie de partea muncii, adică a angajaților. Acum înțelegeți de ce vorbeam despre ignoranță politică și amoralitate? Ne mai întrebăm de ce nu există sindicate în mediul privat?!”
3. În ultimii 15 ani, mișcarea sindicală a fost aspru criticată pe aproape toți vectorii media, în special când cerea măriri salariale sau îmbunătățirea condițiilor de muncă. Am putea spune că a fost chiar demonizată în spațiul public – ca și când ar fi cel mai mare rău al României. De ce credeți că s-a întâmplat acest lucru?
„În primul rând, fiindcă o mare parte a presei este captivă; prin intermediul comenzilor de publicitate, ea este cumpărată de marele capital. În al doilea rând, majoritatea jurnaliștilor provin din păturile superioare ale societății (clasa conducătoare sau clasa mijlocie); acești jurnaliști percep realitatea socială prin prisma unui referențial dobândit în familie, sunt de partea administrației în mod spontan, ar scrie împotriva mișcării sindicale chiar dacă șefii lor nu i-ar obliga. În al treilea rând, fiindcă mișcarea sindicală s-a compromis singură în ochii românilor – jurnaliști sau ne-jurnaliști.
În cele trei decenii de post-comunism am asistat la multe trădări, la comportamentul meschin al unor lideri sindicali, interesați mai degrabă de agenda proprie decât de agenda sindicatului (cu excepția lui Bogdan Hosu și Dumitru Costin, nu cunosc lider de mari centrale sindicale care să aibă profilul psiho-moral propriu unui sindicalist). Ultima grevă a profesorilor, în care au fost implicați 70.000 de salariați, ilustrează oportunismul unor lideri sindicali (sau, poate, doar orizontul meschin al acestora). În 2023 s-a ratat o șansă unică de restructurare a sistemului de învățământ din România, care este atât de învechit încât nu este doar conservator, este de-a dreptul reacționar, face rău acestei țări, contribuie la înapoierea sa. Și asta, din cauza unor lideri care au transmis în teritoriu semnale înșelătoare”.
4. Cum ar trebui să reacționeze mișcarea sindicală?
„Ca să devină relevantă pentru masa de salariați din România, mișcarea sindicală ar trebui să o ia de la capăt, ca la jumătatea secolul XIX (în Occident) sau în prima jumătate a secolului XX (la noi). Atunci, sindicatele au început cu formarea conștiinței de clasă a muncitorilor, cu conștientizarea propriilor interese și drepturi. Acest proces a avut un impact major asupra întregii societăți, fiindcă salariații din toate domeniile de activitate și-au înțeles mai bine locul în societate și rolul care le revine pentru emanciparea lor. O mare parte a Occidentului de azi arată cum arată datorită mișcării sindicale, datorită victoriilor obținute de aceasta. Pas cu pas, sindicatele au obligat clasa conducătoare să cedeze din pozițiile ei dominante și să acorde drepturi și libertăți celor care trăiesc din munca lor.
În România, lucrurile au mers mai greu. Până la ocupația sovietică se cunosc doar două mișcări sindicale mari, inițiate de cei mai evoluați muncitori: tipografii (1918) și ceferiștii (1933); primii citeau, ceilalți călătoreau. Ambele mișcări au fost înecate în sânge.
În România, mișcarea sindicală se confruntă cu un obstacol pe care cei din Occident sau din Europa Centrală nu l-au întâlnit: psihologia poporului român nu este favorabilă asocierii și organizării. Conform cercetărilor Eurostat, România este penultima țară din Europe în ceea ce privește „coeziunea socială” (termen tehnic, folosit „solidaritate”); românii se caracterizează prin lipsa de încredere în semeni. Un studii realizat de Result Development pe angajați cu studii superioare între 25 şi 50 de ani (1616 subiecți din toată țara), publicat în 2014, arăta că 96,13% sunt de acord cu enunțul „Vei avea multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți”. Cercetarea a relevat existența unui model etic care distruge un parametru esențial pentru relațiile economice şi sociale: încrederea. Acest model stă și în calea asocierii salariaților în sindicate, și în calea asocierii fermierilor (a se vedea cartea lui Radu Umbreș, „Neîncrederea. Cum funcționează România profundă”, Humanitas, 2022).
Așadar, cred că în fața mișcării sindicale din țara noastră stă o sarcină foarte complexă, pe care nicio instituție nu și-a asumat-o până acum: resetarea culturală a angajaților români, formarea unei conștiințe de sine moderne, prin trecerea de la individualismul premodern (egoist și pasiv) la cel modern (responsabil și activ), precum și prin trecerea de la <cultura supunerii> la <cultura participativă>, cum le-a numit sociologul Gabriel Almond. Pentru asta va fi nevoie de mai multe sesiuni de training, la care să participe viitorii formatori, sesiuni făcute cu specialiști competenți și proactivi – ei înșiși niște exponenți ai culturii participative. Dacă nu-i găsiți în țară, trimiteți un grup de viitori formatori în străinătate. De undeva tot trebuie să începeți!”