În ziua de 9 decembrie 1894, pe străzile bucureștene apărea un mijloc de transport aparte: în locul așa-ziselor tramvaie trase de cai, noul vehicul urma de unul singur traiectoria drumului de fier, neavând nevoie de tracțiune suplimentară.
În mod ciudat, prima linie de tramvai electric din București purta numărul 14, întrucât până la dată respectivă funcționau deja 13 linii de tramvai cu cai, toate numerotate și marcate printr-o culoare distinctivă (sau combinație de două culori). Culoarea liniei 14 era verde.
Motivul marcării prin culori a liniilor de tramvai din secolul al 19-lea este poate neașteptat: numărul analfabeților din țară era mare, iar unii nu cunoșteau nici măcar cifrele. Culoarea era pentru ei o orientare bună.
Mult mai târziu, când tramvaiul electric s-a generalizat, tramvaiele au fost vopsite toate în galben și atunci sus, alături de număr, a fost instalat și un felinar cu semn distinctiv în două sau chiar trei culori.
Cine nu înțelegea bine cifrele, înțelegea culorile. Au mai circulat asemenea vagoane până la începutul anilor ’40.
Tramvaiul 14, cel din 1894, după cum relatează George Potra în „Bucureștii de altădată”, avea un traseu destul de intortochiat, care începea în Cotroceni și se termină la Obor, strabatand centrul orașului.
Dar „Oborul” nu era cel de astăzi, ci undeva prin Piață Iancului, care se găsea la limita perimetrului urban și unde se organiza târgul de vite.
Propunerea introducerii tramvaiului electric în locul celui cu cai n-a fost ușor de adoptat la vremea respectivă, din cauza protestelor… opoziției. Merită enumerate câteva din aceste proteste, pentru ridicolul lor mai mult decât hazliu:
– România trăiește din agricultură. Caii care trag vagoanele au nevoie de fan, ovăz, orz, care se produc pe câmp. Fără cai, fanul nu-l va mai cosi nimeni și-l vor năpădi buruienile, ogoarele cultivate astăzi cu orz și ovăz vor rămâne pustii, iar bieții țărani vor săraci.
– Avem în țară cei mai buni potcovari din toate țările vecine, iar potcovarii noștri s-au dovedit cei mai buni luptători în timp de război. Dacă nu va mai fi nevoie de potcoave, ei se vor duce să lucreze în alte țări, iar prezența lor ne va lipsi tocmai în vremuri de restriște.
– O mulțime de oameni muncesc cu spor să producă hamuri, biciuri și altele necesare cailor. Meseria lor se va degrada și poate chiar va dispărea, iar oamenilor fără meserie nu le va rămâne decât să cerșească la colțul străzii, că să trăiască din milă altora.
În ciuda opoziției, prima linie de tramvai electric a pornit, dar când s-a pus problema să se extindă liniile de tramvaie electrice, opoziția a devenit și mai virulentă.
Ea s-a izbit însă de poziția fermă a primarului Capitalei, a cărui autoritate era deja unanim recunoscută. Primarul nu era altul decât scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a replicat în următori termeni:
„România, țară agricolă, această este o banalitate, dar toată lumea vede că este o necesitate absolută că țară noastră să nu mai rămână pe viitor eminamente agricolă. A vorbi de cele câteva clăi de fan pe care le consumă caii Primăriei, această nu este o argumentație ci o confuzie. Cele 2-3 mii de cai ai orașului, asta e o bagatelă pentru bogăția țării. Mai sunt și alte țări care produc mult fan și cresc multe vite, așa este de pildă Elveția. Consideratiunea această n-a împiedicat-o câtuși de puțin de a adopta tracțiunea electrică pentru tramvaiele lor”.
Rezultatul acestui raționament simplu și inteligent a fost că, în ședința Consiliului Comunal din 16 decembrie 1899, s-a adoptat extinderea liniilor de tracțiune electrică, iar în 1929 s-a desființat ultimul tramvai cu cai.
De pe urmă lui, n-au mai rămas decât câteva sine fără troleu, pe străzile Ion Ghica și Smârdan. După 1944, au dispărut și acestea. Se zice că ar fi fost predate aliaților sovietici că fier vechi, în cadrul despăgubirilor
