Ioan Slavici: ”Când a sosit la Bucureşti vestea că curcanii noştrii au cucerit reduta Griviţa (în Războiul de Independenţă din 1877 –n.n.), Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care arătam că Ştefan cel Mare de fiecare de fiecare victorie pe câmpul de război zidia’ntru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare în care mulţi creştini pot să se roage împreună pentru binele obştesc”.
Ideea celor doi scriitori a început să prindă contur în 1884, în contextul în care ţara a fost proclamată regat, iar Carol I a promulgat o lege privind alocarea sumei de 5 milioane de lei aur pentru pentru construirea unei catedrale la Bucureşti. Atunci a început istoria propri-zisă a Catedralei Neamului. Un leu era echivalentul a 0,3226 grame de aur şi era egal ca valoare cu francul francez, francul elveţian şi francul belgian.
Dar… din cauză că studiile privind amplasarea catedralei erau contradictorii, banii alocaţi au fost redirecţionaţi de guvernanţi către alte priorităţi – spre disperarea intelectualilor, în special a lui I.L. Caragiale, care era o persoană foarte religioasă. În fine, primul război mondial a prins statul român fără catedrală. Proiectul a fost reluat după 1920, adică după realizarea României Mari, când la insistenţele patriarhul Miron Cristea şi ale regelui Ferdiand I, s-au alocat 3.000.000 de lei, au demarat concursurile de proiecte şi… au început din nou discuţiile contradictorii în jurul amplasamentului.
Ca stil, au fost evitate arhitectura religioasă din Transilvania, care se pretează mai mult clădirilor mici din lemn, dar şi cea din Moldova, suspectată de influenţe din Vest. A fost preferată arhitectura religioasă din Ţara Românească, mai apropiată de cea bizantină, care a inspirat ”manifestul stilistic” neoromânesc al edificiilor importante ridicate în Bucureşti la începutul secolului XX – cum a fost clădirea actualului Muzeu al Ţăranului Român, de exemplu.
Criza economică şi al doilea război mondial au amânat iar Catedrala. După 1945, ocupaţia sovietică şi noul regim comunist au eliminat orice discuţie pe această temă. Abia în 1990 Biserica Ortodoxă Română relansează ideea Catedralei Mântuirii Nemului. În 1999, Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea au binecuvântat crucea din Piaţa Unirii unde urma să fie amplasată catedrala. Deşi avea deja binecuvântarea unui papă, locaţia este mutată, în 2001, pe bulevardul Unirii, pentru ca în 2003 să fie reamplasată în Parcul Carol.
Abia în 2005 se stabileşte locaţia finală, pe Calea 13 Septembrie, în curtea Palatului Parlamentului, oarecum pe locaţia pe care ar fi dorit-o şi Nicolae Iorga: ”Puneţi catedrala undeva sus, în vază, puneţi-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul Armatei de exemplu”.
Proiectul final al Catedralei Mântuirii Neamului, care a câştigat concursul de oferte, a fost prezentată în 7 iulie 2010.
Datele sunt prezentate în volumul ”Catedrala Mântuirii Neamului – Istoria unui ideal”, editată de Patriarhia Română.
Pictura Catedralei Mânturii Neamului este sfințită astăzi, 26 octombrie 2026 de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, însoțiți un sobor de 65 de ierarhi, 70 de preoți și 12 diaconi.
