„Un studiu publicat în urmă cu un deceniu, realizat de Result Development printre angajații cu studii superioare cu vârste între 25 şi 50 de ani, pe un eșantion de 1.616 subiecți din toata țara, arăta următoarele: 96,13% dintre subiecți consideră că ai multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți; 90,69% sunt dispuși să facă mici compromisuri pentru a obține rezultatele dorite; 86,99% cred că o persoană cinstită are multe de pierdut în ziua de azi; 88,93% sunt convinși că regulile sunt respectate de oameni doar prin constrângere; 86,68% cred că pentru a avea succes în relațiile cu ceilalți, trebuie să le spui ceea ce vor să audă, iar 81,40% consideră că uneori este necesar să faci şi unele lucruri de care poate că nu vei fi mândru mai târziu. Autorii studiului au tras următoarele concluzii: majoritatea angajaților cu studii superioare sunt duplicitari şi cu tendințe manipulative, puternic centrați pe interesele personale şi pe câștigul din orice situație (…) Din perspectivă economică şi socială, este vorba de un model etic care distruge parametrul esențial pentru relațiile economice şi sociale: încrederea”.
Aceste sunt doar câteva informații din interviul pe care profesor universitar doctor Dumitru Borțun, de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti – SNSPA, l-a acordat site-ului stb-sindicat.ro .
Cum se vorbește și ce se vorbește despre muncă în România?
În România se vorbește mult despre drepturi, despre salarii și pensii, despre indemnizații și sporuri, dar despre muncă se vorbește mai puțin. Uitați-vă la greva profesorilor. Protestatarii aduc ca argumente împotriva măririi normei cu două ore faptul că profesorii vor alerga la mai multe școli pentru a le ieși norme întregi, dar despre munca la clasă, nu auzi un cuvânt. La rândul lor, magistrații, lezați de faptul că guvernul vrea să le reducă pensiile cu partea pentru care nu au contribuit vin cu un argument terifiant, parcă scos din oala cu pretexte și justificări: „pensiile de serviciu asigură independența actului de justiție!”.
Câtă încredere pot să aibă românii într-o breaslă profesională care clamează drepturi speciale pentru a-și face meseria?! Nu am auzit pe nimeni vorbind despre calitatea actului de justiție: despre corectitudinea hotărârilor judecătorești, despre temporizarea unor dosare până la prescrierea faptelor, despre integritatea morală a magistraților sau despre judecători care intră în ședința de judecată fără să citească toate dosarele programate în ziua respectivă. Despre administrația publică ce să mai spunem? Aici nici măcar nu există standarde de performanță și indicatori de eficiență, ceea ce permite menținerea pe posturile de conducere a unor oameni care nu fac nimic pentru slujirea interesului public. Conform raportului unui avertizor de integritate, „Protecția reciprocă între instituții şi între lideri politici asigură perpetuarea sistemului: nimeni nu anchetează pe nimeni, cu consecința irosirii banului public şi a lipsei de progres real în administrarea țârii”[1].
Indiferența față de calitatea muncii este foarte veche în România. Preluată din epoca interbelică, ea a căpătat noi dimensiuni sub regimul comunist: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” sau „Timpul trece, leafa merge, noi muncim cu drag”. În anii 80, într-un troleibuz din Brașov, am auzit o discuție între două muncitoare care tocmai ieșiseră din schimb: „– Am auzit că te-ai mutat. Cum e acolo? / – E foarte bine. Nu fac nimic!”. Răspunsul a provocat reacții de admirație din partea celei care întrebase. În epocă, dialogul era reprezentativ pentru starea de spirit generală. Până la urmă, Ceaușescu a înțeles că așa nu se mai poate, că economia României ajunsese inacceptabil de necompetitivă și a lansat, la începutul anilor 80, programul „Noul mecanism economico-financiar”, care avea ca principal obiectiv retribuirea după calitatea muncii, în toate sectoarele de activitate[2]. Cu acest prilej s-a constatat că aproape în niciun sector nu existau indicatori de calitate (o excepție era Sistemul Energetic Național). Și asta, într-o țară care își propusese, în urmă cu peste trei decenii, să construiască societatea socialistă, care se definea, printre altele, prin repartiția avuției naționale „după cantitatea și calitatea munci” (!).
În virtutea acestei tradiții păguboase, și astăzi procesul muncii este neglijat, eludat, marginalizat în toate domeniile, de la educație, unde s-a renunțat la „educația prin muncă și pentru muncă”, până la viața politică, unde un partid care se declară social-democrat apără mai degrabă drepturile capitalului decât drepturile muncii. (Sub o guvernare a PSD a fost adoptat actualul Cod al Muncii, inspirat de asociațiile patronale și criticat de sindicate). Sistemul de reglementare a activității din instituțiile publice este conceput astfel încât să nu se poată vedea contribuția reală a fiecărui angajat și a fiecărui departament. Una dintre cauzele sabotării procesului de digitalizare a activității din aceste instituții este tocmai respingerea de către ele a transparenței pe care o aduce digitalizarea. S-ar observa proasta calitate a muncii unora, încălcarea legilor și regulamentelor, derogările nejustificate, fraudele și delapidările.
În România de azi se formează o generația fără o cultură a muncii, care nu are munca printre lucrurile ce formează idealul de viață. Există grupuri mai de tineri care nu au muncit și nu vor munci niciodată – și asta, nu fiindcă nu ar avea unde, ci fiindcă nici nu le trece prin cap că ar putea s-o facă. Așa se explică faptul că la nivelul întregii Uniuni Europene, România a înregistrat în ultimii doi ani cea mai ridicată rată a tinerilor care nici nu muncesc, nici nu învață, nici nu participă la programe de formare profesională (așa-numiții „NEET”), iar România se numără printre puținele state europene unde rata șomajului în rândurile tinerilor între 15 și 29 de ani a crescut între 2019 și 2023; de altfel, țara noastră se situează pe ultimele locuri din punctul de vedere al participării tinerilor pe piața muncii[3].
În schimb, s-a dezvoltat cultura „banilor ușori” (easy money), bani pe care Dicționarul Cambridge îi definește astfel: „bani câștigați ușor și, uneori, necinstit” (money that is easily and sometimes dishonestly earned)[4]. În ultimii 35 de ani a luat amploare cultura foloaselor necuvenite, care aproape că a ajuns un sport național: există grupuri socio-profesionale în care cel care nu are o sursă de venit suplimentar, special sau ilicit își pierde respectul de sine, dar pierde și respectul celorlalți membri ai grupului. Această morală antisocială se simte și în școală, unde elevii și studenții copiază la examene, iar masteranzii și doctoranzii plagiază în lucrările de absolvire și în tezele de doctorat; mai nou, tinerii noștri studioși transcriu pagini întregi oferite de Chat GPT (cel mai calificat plagiator din lume!).
Așadar, în România nu se vorbește în mod serios despre muncă. Doar ocazional mai citim analize care deplâng „criza de resurse umane” (adică de forță de muncă!), câte o anchetă despre munca la negru, articole despre niște firme care trimit români la muncă în străinătate, sau despre declarația unui deputat cu mentalitate de secolul XIX, care îi incită pe români împotriva străinilor care muncesc în România[5]. Cu excepția unor ONG care promovează voluntariatul în rândurile tinerilor, nu există niciun program de educație a acestora pentru muncă. Observația este valabilă și în învățământul preuniversitar, și în cel universitar, unde sunt puține facultățile în care se predă etică aplicată, specifică domeniului în care vor munci actualii studenți.
Un studiu publicat în urmă cu un deceniu, realizat de Result Development printre angajații cu studii superioare cu vârste între 25 şi 50 de ani, pe un eșantion de 1.616 subiecți din toata țara, arăta următoarele: 96,13% dintre subiecți consideră că ai multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți; 90,69% sunt dispuși să facă mici compromisuri pentru a obține rezultatele dorite; 86,99% cred că o persoană cinstită are multe de pierdut în ziua de azi; 88,93% sunt convinși că regulile sunt respectate de oameni doar prin constrângere; 86,68% cred că pentru a avea succes în relațiile cu ceilalți, trebuie să le spui ceea ce vor să audă, iar 81,40% consideră că uneori este necesar să faci şi unele lucruri de care poate că nu vei fi mândru mai târziu. Autorii studiului au tras următoarele concluzii: majoritatea angajaților cu studii superioare sunt duplicitari şi cu tendințe manipulative, puternic centrați pe interesele personale şi pe câștigul din orice situație; ei construiesc scheme mentale prin care se mint pe sine cu privire la propria onestitate şi integritate (exemplu: „frauda mea este mai mică decât a celorlalți, este mai rezonabila în comparație cu ceea ce se întâmplă la nivel general”); cei mai mulți afirmă că regulile sunt „nepotrivite” sau „ciudate”, dar şi că pot fi încălcate pentru că „nimeni nu le respectă”; cei mai mulți apreciază persoanele care câștigă în orice situație, chiar dacă acest câștig presupune „să faci compromisuri”; ei valorizează neîncrederea, plecând de la propria victimizare: „suntem victime sigure ale societății şi ale celorlalți dacă avem încredere şi suntem onești și, prin urmare, se impune să luăm măsuri, apelând la acte de necinste, la trădare etc”. Așadar, cam acesta este ethos-ul resursei umane din firmele care activează pe piața din România. La câtă onestitate, câtă loialitate, câtă colaborare și câtă corectitudine ne putem aștepta în calitate de angajator?! Din perspectivă economică şi socială, este vorba de un model etic care distruge parametrul esențial pentru relațiile economice şi sociale: încrederea.
În lumea de azi se vorbește tot mai mult despre managementul eticii în organizații, prin care se înțelege „promovarea şi menținerea unei puternice culturi etice la locul de muncă”[6]. Din păcate, în România sunt foarte puține organizațiile în care există o infrastructură etică, absolut necesară pentru managementul eticii (cod etic, comisie etică sau consilieri de etică), în care se practică auditul etic sau consiliera etică. Cred că astăzi, una dintre sarcinile sindicatelor trebuie să fie educația morală a angajaților – atât a celor actuali, cât și a celor virtuali. Este interesul celor actuali ca viitorii lor colegi să aibă o morală a muncii, mentalitatea lucrului bine făcut, sentimentul datoriei, cultura cuvântului dat și a punctualității. Între interviul de angajare și începerea activității trebuie să existe o perioadă de instruire – nu numai în ceea ce privește protecția muncii, ci și în ceea ce privește etica muncii, domeniu în care marea majoritate a tinerilor sunt analfabeți (în școală nu li se predă așa ceva).
Care este percepția angajatului despre muncă și care este percepția proprietarului de entitate economică despre muncă? Dar a organizației corporative?
Cele două părți, angajații și angajatorii, au percepții diferite cu privire la muncă, în funcție de poziția pe care o ocupă pe piața muncii, poziție care le oferă un anumit referențial ideologic, în care interpretează diferit existențe socială. Se știe demult că munca și capitalul se presupun reciproc, că fiecare parte are nevoie de cealaltă. Dar reprezentarea muncii – „percepția despre muncă”, așa cum spuneți dumneavoastră – diferă. Pentru angajator este o sursă de valoare, iar forța de muncă este o resursă esențială a business-ului, alături resursa financiară sau logistică – motiv pentru care o și numește „resursă umană” și o tratează ca pe orice altă resursă, o gestionează cât mai rațional, mai eficient și mai profitabil. Pe partea cealaltă a baricadei, munca este percepută ca o sursă de subzistență, ca o trudă sau chiar ca o pedeapsă („un rău necesar”), și foarte rar ca o activitate creatoare, ca sursă de satisfacție și de autodezvoltare umană, de maturizare morală. Atât de rar, încât aspectul etic al muncii este cel mai adesea invizibil; când se vorbește de profesionalizare foarte rar se aud cuvintele „etică profesională”. Mi s-a întâmplat de multe ori să aud remarci de genul ăsta: „Păcat că a intrat la pușcărie, că este un profesionist excelent”. Ce fel de profesionist poate fi un hoț sau un șpăgar? Poate fi un bun specialist, dar nu un profesionist.
Aici, sindicatele au o mare datorie față de societatea românească, față de cei care militează pentru modernizarea ei. Ele nu pun problema eticii profesionale a celor din administrație. Nu am auzit niciun discurs al unui lider sindical îndreptat împotriva corupției. Aici, sindicatele noastre seamănă cu BOR – altă organizație care își ratează misiunea tăcând în privința acestui mare flagel al societății românești, corupția instituțională.
Cum ar putea fi definită relația actuală dintre muncă și bani?
În prezent, munca nu mai este retribuită doar prin bani; acestora li se asociază o diversitate de facilități, avantaje sau privilegii. Totodată, formele de retribuire bănească s-au diversificat. Pe lângă salariu, un angajat poate primi sporuri speciale, prime etc., iar un free lancer poate primi un onorariu pe bază de contract, dar și bonusuri pentru îndeplinirea unor obiective specifice, taxe de succes (success fee) etc. În privința antreprenorilor, formele de câștig s-au diversificat atât de mult, încât e greu de făcut un inventar.
În ceea ce-i privește pe salariați, există mai multe forme de retribuire: salarizarea după timpul lucrat (salariații sunt plătiți în funcție de timpul de lucru, nu neapărat în funcție de cantitate); salarizarea în acord direct (salariul se calculează în funcție de rezultatele obținute); salarizarea combinată cu prime: prime de calitate (sunt date pentru identificarea defectelor sau evitarea pătrunderii componentelor cu probleme de calitate in produsul finit); prime de vânzare (pentru depășiri ale valorilor normale de vânzări); prime speciale (pentru munca în condiții speciale); prime de producție (pentru sporul de productivitate peste un anumit nivel)[7].
Cercetările au arătat că salarizarea în acord direct prezintă mai multe avantaje: generează sentimentul de echitate; conduce la creșterea productivității muncii; elimina nevoia de control, deci reduce cheltuielile administrative; se aplică foarte bine pentru munca în afara unității, (munca la domiciliu). Asta nu exclude combinarea cu prime, care stimulează motivația muncii – ce e drept, mai precis după criterii cantitative și doar ipotetic după criterii calitative. Un experiment făcut în anii ˈ60 de sociologul Traian Herseni la Combinatul Chimic din Făgăraș a arătat că introducerea primelor de producție a dus la creșterea productivității muncii doar pentru următoarele 3 luni, după care productivitatea a stagnat pe un „platou” încă 3 luni, pentru ca în următoarele 3 luni să scadă la valorile inițiale. Herseni, care a fost și psiholog, și un eminent antropolog, a concluzionat că după 6 luni, muncitorii s-au obișnuit cu banii suplimentari, pe care au început să-i considere firești și chiar meritați. În interviurile ulterioare pe care le-au dat cercetătorilor, ei au insistat pe ideea că sumele suplimentare li se cuveneau, din moment ce reușiseră să crească productivitatea muncii. Dar nu au putut să explice de ce nu au continuat cu același ritm al producției și cu aceeași intensitate a muncii. Așadar, banii mai mulți nu generează întotdeauna mai multă muncă – și, se pare, nici muncă de calitate mai înaltă.
Iată de ce cred că negocierile dintre sindicate și patronate nu trebuie să plece de la supoziția că sporul de retribuție generează o îmbunătățire a producției și o creștere a productivității. Această supoziție este încă neconfirmată, ea nu rezistă la teste. Există alte argumente, mult mai tari.
Dar relația dintre „om” și „bani”?
Există o întreagă ideologie a banilor, un ansamblu de sisteme de gândire și de valori care dau banilor o importanță centrală, pentru că ei funcționează ca etalon al valorii, ca mijloc de schimb, ca mijloc de accesare a bunurilor necesare, ca indicator al ierarhiei sociale, ca mijloc de emancipare, dar și ca sursă de alienare (Entfremdung), de înstrăinare în raport cu esența umană (Gattungswesen). Unii filosofi au analizat banii ca acceelerator al modernizării (Georg Simmel), iar sociologii au analizat influența lor în viața socială și politică, precum și ideologiile născute din idolatrizarea banilor, cum ar fi ideologia „mereu mai mult”, dar și tendințele contrare cum este Mișcarea Colibris (Mouvement Colibris) născută în Franța, în 2007, sau curentul ideologic al „economiei circulare” – un model de producție și consum care implică folosirea în comun, închirierea, reutilizarea, repararea, renovarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil (astfel, se prelungește ciclul de viață al produselor și se reduc la minimum deșeurile).
În ceea ce privește relația dintre ființa umană și bani, filosofia a dezvoltat tema alienării umane: banii pot să dea naștere unei stări de înstrăinare izolând indivizii, reducând relațiile umane la niște mijloace de exisență și tranformându-l pe Celălalt într-un instrument de satisfacere a nevoilor și intereselor proprii („instrumentalizarea semenilor”). Părintele teoriei alienării este Karl Marx, care în scrierile sale de tinerețe a vorbit nu nmai despre înstrăinarea în muncă, ci și despre înstrăinarea prin simțul acumulării, în care se înstrăinează toate celelalte simțuri omenești. Pentru el, „neomenescul este și jos, și sus”: muncitorii ajung să fie niște „anexe ale mașinilor”, iar capitaliștii ajung să fie niște „mașini de acumulat capital”.
Morala creștină se raportează la bani în moduri diferite. Dacă în folclorul ortodox se spune că banii sunt „ochiul dracului”, în protestantism este valorizată Pilda Talanților, în care Dumnezeu îl umilește pe cel care nu a înmulțit banii („Sclav rău şi leneș!”) și îl laudă pe cel care i-a înmulțit („Bine, sclav bun şi credincios!”), făcând din asta un principiu: „Căci oricui are, i se va da mai mult şi va avea din abundență, dar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are!” (Matei, 25:28). Din perspectiva moralei protestante, cel care nu sporește averea lui sau a altuia merită să fie pedepsit: „Iar pe sclavul acela nefolositor aruncați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâșnirea dinților!” (Matei, 25:30). Este unul dintre argumentele care l-au determinat pe marele sociolog Max Weber să facă o conexiune cauzală între morala protestantă și succesul capitalismului: conform viziunii protestante, datoria omului în lume este de a munci, realizând planul lui Dumnezeu. Ea a fost însoțită de interdicții privind cheltuirea banilor munciți pe obiecte de lux sau pe orice depășea stricta necesitate a traiului zilnic. Max Weber susține că acești factori au contribuit la reinvestirea continuă a banilor câștigați, iar pe termen lung la menținerea unei economii dinamice și la realizarea unor mari acumulări de capital[8]. Multe dintre tezele lui Weber sunt confirmate de harta economică a lumii: marile puteri economice aparțin spațiului dominat de două morale asemănătoare: morala protestantă și morala confucianistă.
Cum vedeți relația actuală dintre „muncă” și „dreptate” în România?
Relația dintre muncă și dreptate este esențială în epoca modernă. Astăzi, nimeni nu mai consideră că e de datoria lui să muncească în orice condiții, că trebuie să accepte o retribuție nedreaptă. Echitatea este un vector important al motivației în muncă și o dimensiune a „satisfacției cu viața” (în cuvinte simple, a fericirii). Negocierile dintre sindicate și patronate nu trebuie să cadă în capcana tocmelii de genul „Bine faci, bine primești”; asta înseamnă că sindicatul intră în logica patronatului, care, așa cum am spus, vede în muncă doar o sursă de profit, iar în forța de muncă doar o resursă a afacerii. Liderii sindicali trebuie să impună reprezentanților administrației morala „Binelui de dragul Binelui”, pe care managerii profitului maximal nu au avut ocazia să o experimenteze. Tezele pe care acești lideri ar trebui să-și bazeze discursul se referă la drepturile omului – dreptul la viață, la libertate şi la securitatea persoanei, precum și drepturile referitoare la muncă, odihnă și nivel de trai, cuprinse în articolele 23, 24 și 25 din Declarația universală a drepturilor omului:dreptul la munca, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva șomajului; dreptul la salariu egal pentru munca egală; dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare, care să-i asigure lui şi familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale; dreptul la odihnă şi recreație, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite; dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale; dreptul la asigurare în caz de șomaj, boala, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa[9].
Liderii sindicali trebuie să-și înțeleagă și să-și însușească rolul lor autentic. În epoca modernă, ei reprezintă niște ființe umane „libere şi egale în demnitate şi în drepturi” (Art. 1), care au dreptul să li se recunoască „personalitatea juridică” (Art. 6)[10]. Liderii nu trebuie să se tocmească la tarabă, ca de la negustor la negustor, pentru niște bani în plus sau niște ore suplimentare în minus, fiindcă ei nu tratează în numele unor sclavi cu niște stăpâni de sclavi. Când vor proceda așa, vor primi ce au primit profesorii după marea grevă din 2024: o mărire a salariului cu puțin peste 25% (șase luni mai târziu, profesorii debutanți primeau cu circa 1.000 de lei mai puțin decât li se promisese la încheierea grevei)[11]. După adoptarea Declarației universale a drepturilor omului ca parte integrantă a Cartei ONU, semnată și de România, angajații nu mai au statutul de „sclavi moderni”, cum îi numea Marx pe proletari la jumătatea secolului XIX, ci ființe umane „libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, cum se spune în Articolul 1 al Declarației. Angajații sunt egali în demnitate şi în drepturi cu angajatorii! Un lider sindical care nu gândește așa, nu are ce căuta în fruntea unui sindicat. Ocupă o poziție pe care n-o onorează.
Cum percepeți măsurile de austeritate în curs de implementare în România?
Cred că sunt măsuri reparatorii, care vor ține până când guvernanții vor repara ce este de reparat. De fapt, acum plătim factura unui dezmăț bugetar la care am participat cu toții, deși nu am beneficiat de el în mod egal. Măsurile de austeritate ar trebui gândite în așa fel, încât contribuția fiecărui grup și strat social să fie proporțională cu măsura în care acesta a beneficiat de jefuirea bugetului de stat. Din păcate, nu toate grupurile și straturile sunt conștiente de contribuția pe care au avut-o la jaf. În virtutea mecanismului de naturalizare a obișnuinței, mulți oameni au ajuns să considere „normal” un mod de viață care a fost anormal pentru condițiile economice ale României, iar în unele cazuri, nejustificat de contribuția la funcționarea instituției, a domeniului, a societății. Mulți magistrați se vaită că nu au dreptul să aibă mai multe joburi, dar nu își pun problema contribuției lor la eradicarea corupției instituționale și la recuperarea prejudiciilor cauzate de marii prădători. La fel, inspectorii Curții de Conturi și ai ANAF nu se întreabă în ce măsură au contribuit la combaterea evaziunii fiscale, iar profesorii din preuniversitar nu se întreabă care este contribuția lor la nivelul crescut de analfabetism și de incultură – o situație dezastruoasă, care face imposibilă funcționarea universităților (dacă vor să supraviețuiască, acestea vor fi nevoite să se transforme în licee).
Așadar, actualele măsuri de austeritate sunt necesare și meritate. Ele ar trebui să ne șocheze, dar nu în sensul că trebuie să ne revoltăm sau să-l diabolizăm pe Prim-ministrul României, ci în sensul că trebuie să ne trezim la realitate.
Se face o comunicare corectă, în privința austerității, între Guvern și electorat?
Nu se face o comunicare corectă. Guvernul României nu a avut niciodată un colectiv de profesioniști în comunicare. Au fost câteva persoane buni purtători de cuvânt, dar o echipă de profesioniști, nu. S-a văzut în timpul pandemiei, se vede și acum, în timpul crizei.
Cetățenii români au dreptul să știe cât timp vor dura aceste măsuri, unde se va ajunge în diferite domenii, ce vom putea realiza după ce scăpăm de pericolul incapacității de plată – altfel spus, încotro vom putea porni și până unde vom putea ajunge după ce vom scoate căruța din șanț.
De asemenea, cred că victimizarea și văicăreala ar putea fi contracarate printr-o explicație cinstită a impasului în care am ajuns – inclusiv prin indicarea modului în care a contribuit la el fiecare grup socio-profesional. Calea este adevărul, nu menajarea a tot felul de sensibilități, mai mult sau mai puțin îndreptățite.
Dacă aceste două atitudini, victimizarea și văicăreala, vor fi lăsate să ia amploare, se va netezi drumul spre un regim de extremă dreapta, antidemocratic, iar România va relua ciclul din perioada interbelică: democrație-dictatură-democrație-dictatură-democrație-totalitarism. De fiecare dată, viermele care a ros democrația a fost funcționarea defectuoasă a instituțiilor, inclusiv a comunicării dintre guvernanți și guvernați. Guvernanții din această țară nu au transmis guvernaților idealul democratic, ca model cultural și ca model civilizațional.
Ce efecte va produce această austeritate în zona randamentului muncii?
În mediul corporativ nu ar trebui să se pună problema, fiindcă acolo tronează legea de fier a randamentului maxim. La poarta corporației se termină cu democrația și începe managementul. Dar când vorbim de randamentul muncii în firmele mici și mijlocii, în regiile autonome cu capital de stat sau în instituțiile publice (educație, sănătate, administrație), trebuie să ne punem problema scăderii motivației muncii. După cum se știe, motivația în muncă este o combinație foarte subtilă între interese pecuniare și interese de cunoaștere, între satisfacție și speranță, între nevoia de dezvoltare personală și loialitatea față de organizație. Acolo unde cultura organizațională e slabă, iar această combinație este fragilă, măsurile de austeritate vor provoca un recul în privința motivației muncii și, implicit, a randamentului acesteia. Experiența românilor din anii ˈ70-ˈ80, când Ceaușescu a hotărât, dintr-un elan suveranist și fără să întrebe pe nimeni, să plătească toate datoriile României, una dintre principalele răni produse în societatea românească a fost scăderea dramatică a motivației muncii, însoțită de răspândirea corupției până în cele mai ascunse cute ale vieții sociale. Sunt răni care nu au trecut nici astăzi. Austeritatea a trecut, sărăcia a trecut, umilința a trecut, dar lipsa de motivație pentru muncă și corupția au rămas și chiar s-au naturalizat (au devenit a doua natură pentru mulți români).
Dacă Ceaușescu și cei din jurul lui ar fi anticipat aceste efecte ale deciziei, poate că nu ar mai fi luat-o. Poate! În urma pandemiei COVID 19 (2020-2023), s-au petrecut niște schimbări și au rămas niște sechele la care nu s-ar fi gândit nimeni înainte și chiar în timpul pandemiei. Mutatis mutandis, nu putem anticipa toate efectele politicii de austeritate proiectate de Guvernul Bolojan. Pe de-o parte, fiindcă încă nu știm ce amploare și ce durată va avea; pe de altă parte, fiindcă niciodată nu putem anticipa toate efectele unei crize sociale. Multe dintre efecte sunt total surprinzătoare, nu pot fi anticipate – motiv pentru care se și numesc „efecte perverse”. Societățile umane nu sunt niște medii cristaline, în care se pot citi toate interacțiunile și toate seriile cauzale. Dimpotrivă, societățile sunt medii aproape opace, foarte puțin transparente, iar predicțiile sunt întotdeauna riscante.
