Dacă te oprești câteva secunde la ”Kilometrul 0 al Libertății” din București, la Universitate, ești înconjurat imediat de porumbei. Se uită cu ochi rugători… Sunt flămânzi! Nu are cine să le mai dea de mâncare.
Populația este ascultătoare. Nu mai iese din casă. Orașul, înflorit, este pustiu. Mașini puține, foarte puține pe străzi. Intrările în parcuri au fost blocate cu bandă din material plastic. ”Trecerea oprită!”. Câteva magazine deschise pe bulevard. Sunt goale. Pare o scenă de film.
Deocamdată, oamenii se bucură de această formă de relaxare. Statul în casă. ”Când mă uit pe geam, parcă văd Bucureștiul copilăriei mele, cel de dinainte de 1977, înainte de sistematizările ceaușiste”.
Da. Este o formă de pace.
Dar o pace ca un început de irascibilitate între oameni. Acest lucru se vede cel mai bine în piețe, sau în magazinele alimentare în care cumpărătorii se plimbă ca niște somnambuli. În aer plutește frica.
”Cine vinde aici?”, întreabă nervos o bătrână lângă o tarabă care are marfa acoperită cu pături, în piață. ”Nimeni!”, vine răspunsul tăios. ”Cum nimeni?! Eu vreau să cumpăr de aici!”, continuă, aproape țipat, bătrâna.
Da, izolarea, amenințarea ”virusului ucigaș”, incertitudinea, inclusiv cea economică (sau ”în special cea economică”),… încep să întindă nervii.
Porumbeii sunt deja flămânzi…
