Odată oficializată unirea tuturor românilor într-un singur stat, trebuia ca, printr-un act simbolic, Regele Ferdinand să primească în mod oficial stăpânirea noilor teritorii. Opțiunea factorilor politici, precum și a regelui însuși, a fost ca acest lucru să se realizeze în cadrul unei ceremonii de încoronare, în care fastul și tradiția bizantină urmau să dea formă îndeplinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor. Locul de încoronare nu a fost ales întâmplător. Aici intrase triumfător Mihai Viteazul, pe 1 noiembrie în 1599, iar la 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Pentru buna pregătire și desfășurare a festivităților, guvernul Alexandru Averescu a numit în iunie 1920 „Comisiunea pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor”, cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice. Șef al comisiunii a fost desemnat generalul Constantin Coandă, președinte al Senatului și fost prim-ministru, iar din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu, ca ministru de Finanțe, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh, Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava.
Inițial a existat propunerea ca ungerea suveranului să se facă la biserica Mihai-Vodă din București și încoronarea la Alba Iulia, dar Ferdinand a refuzat pe motiv că ambele acte sunt parte ale aceleiași ceremonii. Până la urmă a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga de construire a unei Caterdrale a Încoronării la Alba Iulia.
Proiectul și conducerea lucrărilor au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elev al marelui arhitect Ion Mincu. Pictura interioară urma să fie realizată de Costin Petrescu, a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, realizată între 1933-1938. Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă în cea de-a doua zi de Paște a anului 1921, în 28 martie, lucrările executându-se într-un ritm rapid. În august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu s-a apucat și el de treabă, realizând fresca interioară ce-i înfățișa pe peretele vestic pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale, pe Miron Cristea, viitorul patriarh și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos, pe Mihai Viteazul și soția lui, Doamna Stanca. Nicolae Iorga putea nota cu satisfacție:
„Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții, care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjuratoare, pot înfrunta concurența”.
Întreg orașul Alba Iulia a fost supus unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare:
„Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre, rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separă sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni.” (Constantin I. Stan)
De ceremonialul propriu-zis al încoronării s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, care a studiat zeci de cronici și de gravuri înfățișând diferite ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau regilor unguri. Lui Miron Cristea încoronarea lui Carol I din 1881 i se păruse foarte sobră și dorea ca acum Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, în care biserica și clerul să joace un rol foarte important. Regele însă s-a opus deoarece dorea o încoronare mai simplă, mai austeră. În acest sens, el a impus să fie încoronat cu coroana unchiului său, Regele Carol I, cea confecționată din oțelul unui tun turcesc capturat de români la Plevna, în 1877.
Singurele adaosuri cu care a fost de acord Ferdinand au fost pietrele prețioase montate pe coroana de oțel și care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Coroana reginei Maria urma să fie asemănătoare cu cele purtate de împărătesele bizantine. Aurul necesar acestei coroane (1,8 kilograme) a fost donat de către un anume Pocol, proprietar al unei mine din Munții Apuseni, iar realizarea a căzut în sarcina casei de bijuterii Falige, din Paris. Coroana Mariei era mult mai somptuoasă decât a regelui – potrivit contribuției pe care o avusese în realizarea acestui eveniment, am adăuga noi – fiind ornată cu rubine, opale, turcoaze și ametiste și cu pandantive laterale ample.
Dacă edificiul încoronării, ceremonialul, precum și toate celelalte elemente exterioare ale ceremoniei au fost gata din timp și bine, ca de obicei cei care au reușit să strice evenimentul au fost politicienii. Pe de o parte, Ionel Brătianu ajuns la putere în ianuarie 1922 și al său Partid Național-Liberal doreau să confere încoronării aura unei festivități de partid, arogându-și meritele pentru realizarea unirii și a încoronării. Evident, totul cu un oareșce profit politic și electoral.
De cealaltă parte, Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român considerau că serbările încoronării trebuie să se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai reprezentativ și mai potrivit semnificației evenimentului. Maniu critica guvernul liberal, acuzându-l că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare (încoronarea, n.n.), Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”. În realitate, ambii oameni politici greșeau, Brătianu, prin politizarea partizană excesivă a evenimentului, Maniu, prin refuzul de a participa la o ceremonie la care contribuise atât de mult.
Ziua mult așteptată de 15 octombrie 1922 a început cu o ploaie măruntă, sub un cer închis. Cortegiul regal a ajuns la catedrală în jur de ora 10. Slujba din interiorul lăcașului îi dă prilejul marelui Iorga să consemneze, plin de emoție:
„În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”
După sfințirea însemnelor regale (coroanele și buzduganul regelui), s-a trecut la ceremonia publică a încoronării. Ferdinand, urmând modelul napoleonian, s-a încoronat singur, așezând apoi coroana și pe fruntea Mariei, „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie monarhul în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.
Se împlinea astfel memorabila profeție a lui Nicolae Filipescu, neobosit om politic naționalist, ardent partizan al intrării noastre în război pentru recuperarea Ardealului:
„Mărirea pe care ți-o dorim, Sire, este să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe câmpia de la Turda ca Mihai Viteazul.”
Din nefericire, din cauza nevolniciei politicienilor și a vitregiei vremurilor, România Mare n-a rezistat decât 22 de ani, dar amintirea înfăptuirii ei înfioară chiar și astăzi orice suflet de român. Iar locul cel mai dătător de nădejdi pe care odată le-om putea vedea împlinite, rămâne și azi Sfânta cetate a Bălgradului românesc: Alba Iulia.
