În 1783, frații Montgolfier reușeau să ridice de la sol, pentru prima dată, un obiect mai greu decât aerul. Balonul cu aer cald realizat de ei a urcat până la aproximativ 1000 de metri. În același an, au repetat experiența ridicând cu balonul mai multe animale domestice, până când s-au încumetat să urce chiar ei. Astfel, Joseph-Michael și Jacques-Etienne au devenit primii oameni care au zburat într-un aerostat, pe o distanță de aproape 8 kilometri. Primele astfel de aparate erau confecționate din stofă, iar aerul era încălzit la sol, înainte de ridicare.
Bucureștiul se poate lăuda că a fost una dintre primele capitale peste care a zburat un astfel de balon. Documentele epocii relatează ca la 26 iunie / 9 iulie 1818, de pe Dealul Spirii, s-a înălțat “Bășica lui Caragea”, primul balon cu aer cald autohton. Și-a luat numele de la domnitorul de atunci al Țării Românești, Vodă Caragea. Balonul avea un diametru de 8 metri și era confecționat de nemți, din stofă de Brașov, îmbrăcată în batist.
“De față fiind și domnul Caragea și o mie de oameni adunați, a fost adusă o bășică rotundă ce avea într-însa un buriu (butoiaș) cu spirt de 5 vedre, prins cu meșteșug, și, dându-se foc spirtului, ca să încălzească aerul dinlăuntru, bășica s-a înălțat în slăvi cât de abia se mai vedea și a căzut în apă în satul Cățelu.” (Almanahul “Sțiință și tehnică”, 1985)
“Când au aprins fitilul, balonul a început a se ridica în aer, de pe locul înalt unde fusese altădată curtea lui Alexandru Vodă Ipsilanti, la deal de Mihai Vodă; curtea arsese şi locului i s-a zis de către norod „Curtea Arsă”. Băşica s-a înălţat drept în sus şi părea un mare işlic boieresc legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr. După ce a plutit o vreme, băşica a căzut în satul Căţelul, la vale de Bucureşti, prin preajma Dudeştilor.” a scris un martor pe o carte a mănăstirii Govora.
Un alt martor, ceauşul Costache de la biserica Amzei, mărturiseşte în însemnările lui neîncrederea cu care priveau bucureştenii încercarea acelor străini, cel mai probabil nemți. Însuşi Vodă Caragea nu voia să creadă că vor reuşi, așa că a pus rămăşag cu ei pe zece mii de taleri: dacă balonul se va înălța, să le plătească Vodă acea sumă, iar de nu se va ridica, să plătească nemţii de două ori mai mult. Se pare că nemţii ar fi încasat bani de la Vodă și, în plus, au mai adunat și de la cei ce veniseră să admire „drăcovenia”.
De față a fosat și o tânăra de 19 ani, Domniţa Ralu. Era mezina fanariotului Ioan Gheorghe Caragea, domn al Principatului Valahiei, şi a Elenei, fiica unui bancher din Constantinopole. A avut stăruinţă pe lângă al său tată, omul cu „Legiuirea”, întâiul cod de pravile din Ţara Românească, spre a aduce un astfel de aerostat şi pe aceste meleaguri. Era o vizionară: visa să zboare, monta piese de teatru, trimitea tineri la Paris, pentru a afla tainele declamaţiunii, lua lecţii de Drept, stăpânea matematica.
Într-un final, balonul avea să cadă spre Dudeşti, ”la satu unde să zice Căţel”.
Moldovenii au văzut mult mai târziu un balon cu aer cald zburând deasupra Iașiului. Abia în 1834, o dată cu înscăunarea lui Mihail Sturdza, ieșenii au văzut plutind deasupra urbei un aerostat, dar de dimensiuni mult mai mici decât cel de la București.
