La 40 de zile de la Înviere, este prăznuită Înălțarea Domnului, consacrată și ca Zi a Eroilor, a tuturor românilor care și-au dat viața pentru credință, libertate, dreptate, apărarea și întregirea neamului.
Înălțarea Mântuitorului la Ceruri se produce în fața ucenicilor Săi, după ce Iisus stă cu ei la masă. Așa cum Patimile și Învierea au drept prolog Cina cea de Taină, la fel Înălțarea este precedată de un prânz la care Iisus gustă puțin pește fript și miere.
Aceste alimente sunt profetice pentru viitoarea misiune a apostolilor: peștele avea să devină semnul tainic de recunoaștere al creștinilor (IHTIS – pește în greacă, este și acronimul Mântuitorului: Iisus Hristos Theos Iios Sotir, adică Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul), iar mierea este un simbol al „stupului” Bisericii, care va apărea odată cu pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, al sobornicității sale și al „dulceții” graiului pe care ei, niște oameni simpli, fără carte, au căpătat-o atunci în mod minunat și care a făcut ca, în doar trei secole, creștinismul să cucerească lumea.
După ce îi anunță încă o dată că, ajuns la Tatăl Său, Îl va ruga să trimită asupra lor Duhul Sfânt care le va da putere să propovăduiască, Iisus îi ia pe apostoli cu el și iese din Ierusalim, spre Betania, pe dealurile care înconjurau Cetatea.
Aici, „ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, s-a despărțit de ei și s-a înălțat la cer.” (Luca 24, 50-51).
Înălțarea Domnului este ultimul episod din viața pământească a lui Iisus și încheierea misiunii pentru care s-a întrupat.
Omul, prin păcatul primordial, S-a îndepărtat de Dumnezeu. Ca urmare, firea omenească (atât suflet cât și trup) s-a degradat. Păcatul s-a transmis tuturor oamenilor ca o boală genetică, soldată inevitabil cu Moartea veșnică.
Alegând de bunăvoie să întoarcă spatele lui Dumnezeu și să părăsească Raiul, Omul a ales implicit destinația opusă: Iadul.
Pentru a-și mântui creația, Dumnezeu s-a făcut Om și a murit, coborând până în adâncurile Răului, vindecât firea Omului de moarte.
Înviind și apoi înălțându-se la Ceruri, Hristos reașază Omul, cu suflet și trup, din nou alături de Dumnezeu, de unde plecase.
Pomenirea eroilor neamului românesc în ziua praznicului Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos a fost instituită încă de la începutul secolului trecut, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 25 mai 1920, a pus în aplicare un decret prin care Primul Parlament al României Mari și Regele Ferdinand stabileau în mod expres acest fapt.
Hotărârea Sfântului Sinod din acel an a fost consfințită de alte două hotărâri sinodale din anii 1999 și 2001, prin care această zi a fost proclamată sărbătoare națională bisericească.
Din
anul 2003 sărbătoarea Înălțării Mântuitorului Iisus Hristos a fost proclamată
ca Ziua Eroilor, fiind sărbătoare națională a poporului român.
